Habitate

Pe teritoriul parcului există o mare varietate a tipurilor de habitate. Astfel, în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa au fost identificate 17 tipuri de habitate care au corespondent la nivel european unele dintre acestea fiind habitate prioritare:

• Tufărişuri scunde alpine şi boreale;
• Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium (habitat prioritar);
• Comunităţi rupicole calcifile sau pajişti bazifile din Alysso-Sedion albi (habitat prioritar);
• Pajişti calcifile alpine şi subalpine;
• Pajişi montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi silicioase (habitat prioritar);
• Pajişti cu Monilinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Monilinion caerulae);
• Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel montan şi alpin;
• Pajişi aluviale din Cnidion dubii;
• Pajişi de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);
• Fâneţe montane;
• Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin (Thlaspietea rotundifolii);
• Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase ;
• Peşteri închise accesului public;
• Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum;
• Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum;
• Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion);
• Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea).

Conform Manualului Habitatelor din România, în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa se găsesc peste 23 de tipuri de habitate.

Hartă realizată în cadrul proiectului Asociaţiei Kogayon "Implementarea Reţelei Ecologice Europene NATURA 2000 pe teritoriul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa şi realizarea Planului de Management al parcului" finanţat de Administraţia Fondului pentru Mediu si cofinanţat de RNP Romsilva in 1956 de către Alexandru Buia, M. Păun, urmaţi de câţiva botanişti care au si publicat liste parţiale ale plantelor din acest masiv.

Flora

Spectrul floristic

Diversitatea floristică si faunistică a ecosistemelor din cadrul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa este foarte mare, datorită unui complex de factori, printre care se numără:

• relieful muntos care ocupă o parte însemnată a teritoriului, favorizând menţinerea vegetaţiei naturale care, în aceste arii nu a putut fi înlocuită de culturile agricole datorită reliefului accidentat al crestei calcaroase;
• frecvenţa mare a calcarelor de suprafață, marcată în relief prin sectoare de chei şi mici masive izolate cu versanţi abrupţi, hornuri, fisuri, brâne, văi seci, grohotişuri care adăpostesc o floră deosebit de interesantă;
• climatul relativ blând, cu influenţe submediteraneene, care a favorizat răspândirea unor specii relativ termofile;
• în cadrul reliefului muntos există o diversitate mare a tipurilor de habitat (entitate ecologică ce indică mediul de viaţa al speciilor, în acelaşi timp abiotic, dar şi biotic). Acest complex de factori corelat cu poziţia faţă de centrele genetice şi căile de migraţie a florei şi a faunei, a determinat existenţa unor elemente foarte diferite: eurasiatice, europene şi central-europene, alpino-carpatice, submediteraneene, carpato-balcanice ca şi o serie de specii endemice sau subendemice. Elementele predominante de pe calcarele Builei sunt în general cele eurasiatice (22,6%) care, împreună cu cele europene (13,2%) şi europene centrale (11,2%), cuprind jumătate din totalul speciilor. Urmează apoi cele circumpolare (9,6℅), balcanice-dacice (8,3%), alpine (8,1%), alpine centrale (6,8%), endemice (6,8%), continentale (4,9%), mediteraneene (4,9%), ubicviste (3,6%).

Etajarea vegetaţiei Masivului Buila-Vânturariţa - datorită altitudinii de până la 1885 m, prezintă etajare pe verticală a florei conform cu dispunerea treptelor altitudinale şi climatice, cu caracteristici specifice fiecărui etaj. Etajele de vegetaţie (după Popescu Gh. ,1974):

(Helix pomatia, Cepaea sp.).

Vertebratele sunt şi ele bine reprezentate: